Bucuria învierii

Duminica paștelui.

A înviat.

Și împreună cu El, simt că am înviat și eu.

El din moarte. Eu din mine însumi. Am înviat din îngrijorare, din nesiguranță, din necredință, din abandonare, din abuz, din jale, din impresia siguranței, din a complica lucrurile. Dar pentru a învia din acestea, aveam nevoie de ele. Nu-i puteam ocoli, nu-i puteam arunca peste gard, nu puteam scapa. Sau poate. Dar atunci nu aș avea înviere adevărată.

Trăiește-le!

Spune ce este. Spune ce nu este. Spune ce nici nu știi că este. Spune pentru tine.

Povestește-le ca unui prieten adevărat. Dar în acest prieten se regăsește și El. El, care prin moartea Lui, te-a mântuit. Pe tine, pe mine, pe noi. Apoi întreabă: ce este? De ce? Și repetă această întrebare: de ce? Ca un copil. Repetă până afli singurul răspuns sincer. Cea mai adâncă dorință. Voința Domnului.

Și atunci îți va veni mântuirea. Învierea.

Nici asta nu-i ușor, dar El este cu tine, merge înaintea ta. Te cheamă să-L urmărești. Să urmărești ce ai recunoscut. Ce ai recunoscut pentru tine. Nu știi ce va fi? Nu-i bai. Nici nu trebuie. Doar mergi înainte. Ți-e frică? E normal. Dar nu te opri. Recunoaște-ți fricile, și întreaba-i: de unde veniți? Discută cu ei, apoi roagă-i să se așeze pe scăunel. Iar tu mergi înainte, nu-i lua cu tine. Continuă-ți drumul că nu ești singur. Mergi și descoperă harul, bucuria ce ai primit-o. Ce îți ajută calea. Oprește-te și observă-le. Nu te grăbi. Nici înainte. Nici înapoi.

Trăiește!

Fii recunoscător!

Mergi mai departe!

Hristos a înviat!

Cluj-Napoca, 16.04.2017

Mulțumesc celor care m-au ajutat și care au fost alături de mine!

Un loc unde (aproape) se opreşte timpul

Plimbând pe sub arborii înalţi ai Parcului Central, ocolind lacul, întâlnim clădiri din timpuri îndepărtate - cu balustrade şerpuitoare, scări impunătoare, curţi interioare. O astfel de clădire găzduieşte un loc cu totul aparte care te impresionează.

În acest loc timpul aproape se opreşte.

Vizitatorul ia loc într-un fotoliu antic, ori se aşează la pian în timp ce savurează muzica lină. Dar mai savurează ceva în afară de muzică...Dar să nu fugim înainte, nu avem motiv pentru grabă. Mobilier antic, lustre, cărţi şi tablouri umplă spaţiul şi lumina care pătrunde prin geam şi care se reflectă ca un curcubeu pe căni, ceşti şi cutii. Multe cutii. Pe rafturi se aliniază variaţiile "negre", urmat de "verzi", apoi de "fructe" şi nu în ultimul rând de "specialităţi". 

Da: ceaiuri se aliniază în cutii, în variaţii, culori şi gusturi de toate felurile - aproape nouăzeci de sortimente concurează pentru a fi ales. Vizitatorul alege şi aşteaptă. Doar la prepararea ceaiului nu se opreşte timpul. Totul stă pregătit pe tavă şi aşteaptă până fierbe apa în samovar apoi începe numerotarea inversă. Abia aşteaptă să fie savurat de vizitator în toată splendoarea sa. Ceasul sună şi deja porneşte. Cu mişcări graţioase se umple ceaşca şi de aici nu e cale de întoarcere. Timpul trece, ceaiul se consuma, discuţia hoinăreşte, iar dintr-odată vizitatorul observă că deja lumina lumânării umplă încăperea.

Parcă s-ar fi oprit timpul, şi totuşi, ce repede a trecut!

Cluj-Napoca, 09 februarie 2015

P.S. Place+Photo: Ceainăria QuiOneQuint, Cluj-Napoca, Str. Cişmigiu nr.1/14.

Îți mulțumim

Sâmbătă am avut ocazia de a participa la un concert în Biserica Romano-Catolică Sfânta Barbara cu ocazia Zilei Culturii Maghiare. Au participat mai multe coruri, s-au recitat versuri de la poeții noștrii.
Una dintre ele mi-a plăcut în mod special, mai ales că a fost și cântată în versiunea lui Kodály Zoltán.

Foto: www.petrozseny.ro

Cu drag vă transmit poezia Te Deum de la Sík Sándor, în traducere liberă.

Te Deum
      de la Sík Sándor

Pe tine, Doamne, te preamăresc

și pentru toate îți mulțumumesc.

Că am avut cea de toate zilele

și nu am adunat pentru ziua de mâine,

îți mulțumesc.

Că mi s-a dat să-i înțeleg pe alții

și nu trebuia să plâng să fiu înțeles,

îți mulțumesc.

Că era plăcere să plâng cu cei ce plângeau

și nu râdeam cu toți cei ce râdeau,

îți mulțumesc.

Că mi-ai arătat tot ce e frumos

și mi-ai arătat tot ce e urât,

îți mulțumesc.

Că m-a făcut fericit tot ce e frumos

și tot ce e urât nu m-a întristat,

îți mulțumesc.

Că nu mi-a fost frică să iubesc

și îi iubeam și pe cei ce nu mă iubeau,

îți mulțumesc.

Că cei ce mă iubeau, iubeau frumos

și că nu trebuia să nu iubesc frumos,

îți mulțumesc.

Că ce nu am avut, nu doream

și nu a fost deajuns cine am fost,

îți mulțumesc.

Că și atunci puteam să fiu om

când oamenii nu voiau să fiu om,

îți mulțumesc.

Că am putut păstra credința,

și să fug drumul celor mici,

și fugind pot fugi în fața Ta,

și poate nu e nevoie să merg în oraș

și să pun ulei în lampa mea,

îți mulțumesc.

Că ieri puteam să spun: așa să fie!

și azi pot zbiera: așa să fie!

și mâine și poimâine și dupa aia

vreau să cânt: așa să fie!-

îți mulțumesc, Doamne!

îți mulțumesc.

Pentru cei curioși versurile în original le găsiți aici.

Îți mulțumesc.

Nu doar cartofi prăjiți există pe lume 01...

... sau mâncăruri de făcut (și) în cămin - Ustensile și ingrediente de bază

Am stat un an în cămin. Știu că mulți au stat 4-6-8 sau chiar și 10 ani, dar cred că și după un an paote fi experiența relevantă. La început ăn afară de o farfurie și tacâmuri nu am avut nimic, iar bucătăria căminului era goală, nu aveam unde să gătesc. Timp de o lună am mâncat în oraș sau unde am apucat. Nu pot spune că a fost neapărat rău, dar după un timp se simte și la buzunar, respectiv se satură să mănânce doar șnițel, salată de varză și cu orez sau piure. Apoi cu prima ocazie am adus de acasăplita cu inducție, două oale, capac pentru oale, două linguri de lemn, un tocător, un bol mediu și o strecurătoare. Ulterior li s-a mai alăturat o tigaie și o cutie cu răzătoare CHOSIGT de la IKEA. Cea ce mai era necesar: prosop de bucătărie din textil și din hârtie.

"Bucătăria" pe dreapta

La început am făcut lucruri mai simple, care nu necesitau multe lucruri și nu erau costisitoare. ”Cămara” era din două cutii de plastic pentru legume primite de la piață. Într-una depozitam legumele, cum ar fi: cartofi, ceapă (albă și roșie în pungi de hârtie găurite), usturoi (tot în pungă găurită), morcovi, pătrunjel, țelină - în cantități relativ mici, că așa se usucă repede, în plus și piața era în apropiere, dacă era nevoie. În cealaltă cutie păstram alimente de bază: ulei, făină, paste (cine ce tip dorește), fasole boabe, mălai, griș, orez, bulion (de casă), cacao, zahăr, ceai, oțet. Am mai avut o cutie ún care țineam condimentele: piper negru (măcinat și boabe), foi de dafin, ”vegeta”, boia, pătrunjel (uscat), oregano (preferata mea), busuioc (uscat, ulterior am avut și în ghiveci), țelină (uscat). Tot aici mai păstram sare de lămâie și pudincă. Sarea o țineam într-o cutie de medicamente. De obicei mai aveam smântână și ou, dar în cantități mici, să nu se strice.

M-am gândit la această serie de articole, că am rămas puțin șocată că vecinii mei, mai ales băieți, care mâncau tot timpul cartofi prăjiți cu ochiuri. Sau supă la ”pungă”, sau cum se numesc alea. Odată am âncercat și eu , dar nu am putut mânca mai mult de două linguri. Sau doar mâncare rece: pateu, brânză, eventual crenvuști (nici pe ei nu îi favorizez) sau cine știe încă ce ptostii. Cred că mâncau mâncare nprmală doar acasă sau ce au aveau în pachet, care cred că pe marți deja se termina. Când am început să-mi gătesc, trebuia să iau în considerare cât mănânc și cât stă mâncarea, neavând frigider. De obicei găteam pentru două zile. Dar nu din orice mâncare se poate face porție mică. În aceste cazuri îi serveam și pe ei, și se bucurau de o ciorbă adevărată sau  de tocană sau ce aveam atunci ca meniu. De multe ori mă întrebau când mai fac anumite feluri.
De atunci eu m-am mutat din cămin, stau doar ocazional și nu am altceva decât o farfurie și tacâmuri.
Nu demult m-am întâlnit cu vecinii mei la piață. Îi întrebam ce mai fac. ” Ne este foame. Acuma luarăm cartofi și ou să facem cartofi prîjiți cu ochiuri.”

Iarăși??????

Data viitoare: micul dejun.

Frumusețea se află în detalii

Stăteam la lucru, când telefonul semnaliza un SMS. Un mesaj scurt și la subiect: ”Ai chef să mergem la lacul Câlcescu? Într-o oră suntem în Petroșani!” Răspunsul a fost la fel de succint: ” Termin la birou, fac bagajul și putem pleca.” Vă da-ți seama cu ce rapiditate mi-am terminat treburile și deja eram în fugă spre stație, apoi spre cămin. Rucsacul scos, haine de munte, pelerină, bocanci și alte chestii și deja coboream la mașină.

Lacul Câlcescu

Lacul Câlcescu este situat în partea estică a munților Parâng, la o altitudine de 1925 de m, fiind cel mai întins iezer din acest masiv. Lacul poate fi accesat din mai multe direcții. Noi ne-am dus pe lângă râul Lotru, care izvorește din lac. La început traseul merge pe un drum forestier, care apoi trece prin pădure. Mai în amonte traseul, alocuri cu marcajul abia vizibil, trece peste râu, și ești nevoită să te desculți și să mergi prin apă. Ieșind din pădure, poteca se continuă printre tufișuri și pe bolovani mari, alocuri pe zăpadă înghețată în mijlocul lunii iunie. În jurul tău este din ce în ce mai multă apă, până zărești lacul în toată splendoarea lui, cu muntele în spate.

La această drumeție am făcut mai multe fotografii și ami ales despre detalii, că muntele e fabulos nu doar prin măreția sa, ci și prin detaliile lui.

Vizionare plăcută!

:)

Un an la capătul lumii

Nici nu știu de unde să încep, e greu să prind începutul acestui fenomen. Probabil a început prin a mă analiza, a încerca să mă descopăr, să văd cine sunt, ce vreau de la viață, eventual ce dorește viața de la mine. Ce mi-am dat seama e, că vreau să fac ceea ce îmi place, ceea ce iubesc, cel puțin cât e posibil. Așa am ajuns la concluzia că ar fi bine să părăsesc orașul în care am trăit toată viața. La prima vedere asta nu pare a fi un lucru neobișnuit, dar dacă cineva la începutul anului 2012 mi-ar fi spus să mă mut într-un orășel, i-aș fi răspuns că nu-i pentru mine. Da: că după ce am petrecut 4 luni în Budapesta cu bursă Erasmus, am declarat că eu, tânără ce sunt, nu aș putea să îmi imaginez viața într-un oraș mai mic decăt Clujul. Și totuși: viața m-a provocat să nu aleg calea obișnuită, cea aleasă de majoritate, ci drumul ce mi se potrivește cel mai mult. Așa am decis, după multă reflectare, că eu vreau să fac ceea ce îmi place, chiar dacă acest lucru nu se află în Cluj-Napoca sau în zona mea cunoscută, ci într-o regiune defavorizată, considerată fără valoare, un loc care pare a fi capătul lumii. Capătul lumii pentru mine înseamna începutul lumii. Acest loc nu e altceva decât Petroșani și Valea Jiului. Așa-i că primul gând care va trece prin minte este că acolo sunt minerii, oamenii sunt sălbatici, că acolo nu e nimic sau ceea ce este e ca și cum nu ar fi? Păi da, mulți au această părere despre un loc unde probabil nu au fost niciodată în viața lor, cunosc doar din știri sau din povești de demult. „Te-au deportat”? - a fost întrebarea unor persoane. „Nu, m-am dus de bună voie..., și-mi place”. Dar ce îmi place mie oare in acest loc?

În primul rând anturajul, faptul că natura, munții sunt aproape, cât aș întinde mâna, cu toată splendoarea lor. E fascinant să mă uit afară pe geam și să văd munții jur împrejur prin ceața dimineții, cu frunzele îngălbenite, apoi sclipind de zăpadă, dar câteodată și în vânt, ploaie sau razele de soare. Și orașul m-a cucerit prin calmul lui, cu circulația puțină (dar cu mulți bicicliști), prin bătrânii jucând șah, prin bogăția și agitația din piață, prin mireasma buticului de cafea sau a localurilor. Da, pentru că aici înca de la început mi-am găsit un loc favorit, ceea ce nu pot spune că am avut la Cluj, deși Clujul nu duce lipsă de baruri, cafenele.

Ceea ce însă este diferit față de Cluj, posibil datorită istoriei, destinului regiunii, sunt oamenii. Sunt deschiși, calmi, gata să ajute, deși nici viața lor nu e ușoară. Clujul este ca o zacuscă: oamenii vin de peste tot, și fiecare iși vede de treaba lui, de gașca lui, dar în rest nu e interesat de ceilalți, cel puțin pănâ nu are interes. Nu spun că în Cluj nu sunt oameni buni și de valoare, dar parcă în aglomerația acea se găsesc mai greu. Datorită oamenilor de aici am reușit să fac practică în topografie, iar ulterior să mă și angajez în domeniu, deși puteam să număr pe degete câte persoane cunoșteam când am venit prima dată aici. Sociabilitatea lor s-a manifestat și în aspecte ce țin de viața de zi cu zi: la un moment dat trei persoane s-au oferit să-mi primească rufele la spălat, sau trecând pe lăngă grădinile oamenilor eram servita cu mere proaspăt culese. A fost o experiență interesantă când la biserică m-a pus cantorul să cânt singură, fără nici o pregătire prealabilă și să aud doar orga și vocea mea. Aici am avut și această oportunitate, ceva la care nu m-aș fi gândit înainte că voi avea șansa să fac. De atunci, ori de câte ori pot, ajut cantorul și corul format din doamne vârstnice, cei cu care după slujbă e o plăcere să stau la o cafea într-o atmosferă în care sala răsună de râsete.

Multe s-au schimbat în viața mea astfel, am ieșit din zona mea de comfort pe toate planurile: fizic, social, intelectual și spiritual. Fizic m-am mutat de acasă, avantajele asigurate de familie au luat sfârșit. M-am mutat în cămin, unde trebuia să mă obișnuiesc că nu stau singură în cameră, că am spațiu de locuit limitat. Trebuia să învăț să împart banii cât să ajungă pentru distracție, drumuri către casă, mâncare, mai ales că îmi pasă ce mănânc. Timpul iarăși trebuia organizat să ajungă și pentru cursuri, odihnă, treburi casnice, dar și pentru distracție.

Una dintre schimbările majore era legată de muncă. Deși sunt la masterat aici, și lucrez între timp fapt ce schimbă situația: nu mai dispun de vacanțe de 2 luni, numărul zilelor de concediu și salariul e limitat, trebuie să te trezești zi de zi și să mergi la muncă chiar dacă nu ai chef, pentru că omul nu rămâne student toată viața. Trebuia să învăț să trăiesc din ce și cât am, și deși nu e ușor, consider că trăiesc bine iar bunăstarea nu depinde doar de timp și bani.

Orașul e relativ mic, comuna unde lucrez și mai mică, dar posibilități există și așa, doar că diferă un pic față de ce eram obișnuită. Întotdeauna mi-au plăcut munții, în copilărie am mers de multe ori cu familia, dar apoi ocaziile s-au rărit. Aici le-am descoperit din nou: s-a întâmplat să petrec și 5-6 weekenduri unul după altul în munți. Am trecut prin chei sau doar stăteam înauntru în căldură și ascultam ploaia. Se întâmpla câteodată să mergem pe zăpada până la genunchi în lumina lunii, alteori prin vânt care parcă voia să ne răpească. M-am dat cu schiurile (apoi am stat 2 săptămâni cu atela pe picior), apoi cu sania, iar primăvara admiram renașterea naturii. Odată venită vara, am reușit să mă duc în locuri din ce în ce mai îndepărtate, atât singură cât și cu alții, pe jos sau cu bicicleta, observând detaliile naturii și nevoia mea dupa astfel de momente. Legat de munte, mă atrage și parapantismul, care este mai accesibil aici în zonă. În afară de munți sunt oportunități și în oraș: poți să te duci să chefuiești și aici, și contează mai mult cu cine te duci, decât unde. Din acest punct de vedere colegii sunt foarte deschisi la distracție, la stat la povești, și apoi ne dăm seama, că timpul a trecut repede și a doua zi avem examen. A fost interesant când ne-am dus cu colegii în cinema: defapt nici nu există cinema, doar o sală mai mare, cu fotolii comode, măsuțe, și dacă se adună minim patru persoane și se înteleg ce vor să vizioneze, n-au decât să se așeze și să se uite. Pentru mine relaxare e și să merg duminica în târgul de vechituri. Și în Cluj este Oser, cum se numește acolo, dar parcă e mai greu de ajuns, și nici timp nu prea are omul acolo. La fel acasă mai greu găseam timp să merg cu rolele sau pur și simplu să mă plimb. Acum, că a venit toamna, stau mai mult la țară, ajut oamenii la culesul recoltelor, merg să adun bureți sau mure, că și astea țin de farmecul locului. Exemplele ar putea să mai continue, dar într-un fel degeaba le-aș enumera, pentru că altora li s-ar părea lucruri obișnuite sau plictisitoare, dar care pentru mine au semnificație.

Dar totuși cele mai semnificative schimbări au fost pe plan spiritual. Să mă mut de acasă pentru mine a fost ceva nou, să plec din comunitatea din care am făcut parte până peste cap, care m-a ajutat și m-a format, nu a fost ușor. Dar atât familia cât și comunitatea, consider că m-au pregătit pentru această experiență, pentru a pune în practică teoria, să nu fie doar vorbe ci și fapte. A fost o provocare să rămân activă spiritual, să nu depind de îndrumarea altora. Nu mi-e ușor nici să stau duminica la ocazie să mă duc la Sfânta Liturghie, și nici când mă întreabă cineva de ce nu lucrez duminica să spun că merg la biserică. A necesitat multă energie să observ ce se petrece în mine, faptul că mă maturizez și să aduc și altor persoane acest lucru la cunoștință. Câteodată e greu să îmi impun părerea, că doar și eu sunt specialist, chiar dacă încă nu am multă experiență. Nici cu părinții nu e ușor când îi confrunt că eu deja sunt adult, îmi urmez calea mea, că nu pot să gândesc și să trăiesc cu capul și experiența altora, și defapt nici nu vreau. Asta nu înseamnă că nu îi iubesc, că nu aparțin lor, dar trebuie să accepte că nu mai sunt o fetiță, care este lângă ei tot timpul, ci am propria mea viață, pe care trebuie să mi-o trăiesc singură, chiar dacă nu e așa cum mi-au gândit-o ei. Timpul petrecut aici m-a îndemnat să îmi revizuiesc relațiile, să le interpretez altfel respectiv să fac noi legături și să vad ce iese din ele, în special din una din ele.

Ce aduce viitorul, nu știu, dar susțin că nu mi-am regretat decizia și sunt recunoscătoare pentru tot ce s-a întâmplat cu mine, atât pentru momentele grele cât și pentru cele frumoase. Mă voi întorce în Cluj? Poate, dar deocamdată mai rămân la capătul lumii.

Să urmeze și câteva poze.

Munții Retezat

În Parâng în bătaia vântului...

...și în raze de soare.

Lacul Câlcescu la început de vară

Vedere din cămin

Plimbare de iarnă

Lampă din fier forjat...din păcate nu mai este

Cafea, cafea, cafea!

Hello!