Nici nu
știu de unde să încep, e greu să prind începutul acestui
fenomen. Probabil a început prin a mă analiza, a încerca să mă
descopăr, să văd cine sunt, ce vreau de la viață, eventual ce
dorește viața de la mine. Ce mi-am dat seama e, că vreau să fac
ceea ce îmi place, ceea ce iubesc, cel puțin cât e posibil. Așa
am ajuns la concluzia că ar fi bine să părăsesc orașul în care
am trăit toată viața. La prima vedere asta nu pare a fi un lucru
neobișnuit, dar dacă cineva la începutul anului 2012 mi-ar fi spus
să mă mut într-un orășel, i-aș fi răspuns că nu-i pentru
mine. Da: că după ce am petrecut 4 luni în Budapesta cu bursă
Erasmus, am declarat că eu, tânără ce sunt, nu aș putea să îmi
imaginez viața într-un oraș mai mic decăt Clujul. Și totuși:
viața m-a provocat să nu aleg calea obișnuită, cea aleasă de
majoritate, ci drumul ce mi se potrivește cel mai mult. Așa am
decis, după multă reflectare, că eu vreau să fac ceea ce îmi
place, chiar dacă acest lucru nu se află în Cluj-Napoca sau în
zona mea cunoscută, ci într-o regiune defavorizată, considerată
fără valoare, un loc care pare a fi capătul lumii. Capătul lumii
pentru mine înseamna începutul lumii. Acest loc nu e altceva decât
Petroșani și Valea Jiului. Așa-i că primul gând care va trece
prin minte este că acolo sunt minerii, oamenii sunt sălbatici, că
acolo nu e nimic sau ceea ce este e ca și cum nu ar fi? Păi da,
mulți au această părere despre un loc unde probabil nu au fost
niciodată în viața lor, cunosc doar din știri sau din povești de
demult. „Te-au deportat”? - a fost întrebarea unor persoane.
„Nu, m-am dus de bună voie..., și-mi place”. Dar ce îmi place
mie oare in acest loc?
În
primul rând anturajul, faptul că natura, munții sunt aproape, cât
aș întinde mâna, cu toată splendoarea lor. E fascinant să mă
uit afară pe geam și să văd munții jur împrejur prin ceața
dimineții, cu frunzele îngălbenite, apoi sclipind de zăpadă, dar
câteodată și în vânt, ploaie sau razele de soare. Și orașul
m-a cucerit prin calmul lui, cu circulația puțină (dar cu mulți
bicicliști), prin bătrânii jucând șah, prin bogăția și
agitația din piață, prin mireasma buticului de cafea sau a localurilor. Da, pentru că aici înca de la început mi-am
găsit un loc favorit, ceea ce nu pot spune că am avut la Cluj, deși
Clujul nu duce lipsă de baruri, cafenele.
Ceea ce
însă este diferit față de Cluj, posibil datorită istoriei,
destinului regiunii, sunt oamenii. Sunt deschiși, calmi, gata să
ajute, deși nici viața lor nu e ușoară. Clujul este ca o zacuscă:
oamenii vin de peste tot, și fiecare iși vede de treaba lui, de
gașca lui, dar în rest nu e interesat de ceilalți, cel puțin pănâ
nu are interes. Nu spun că în Cluj nu sunt oameni buni și de
valoare, dar parcă în aglomerația acea se găsesc mai greu.
Datorită oamenilor de aici am reușit să fac practică în
topografie, iar ulterior să mă și angajez în domeniu, deși
puteam să număr pe degete câte persoane cunoșteam când am venit
prima dată aici. Sociabilitatea lor s-a manifestat și în aspecte
ce țin de viața de zi cu zi: la un moment dat trei persoane s-au
oferit să-mi primească rufele la spălat, sau trecând pe lăngă
grădinile oamenilor eram servita cu mere proaspăt culese. A fost o
experiență interesantă când la biserică m-a pus cantorul să cânt
singură, fără nici o pregătire prealabilă și să aud doar orga
și vocea mea. Aici am avut și această oportunitate, ceva la care
nu m-aș fi gândit înainte că voi avea șansa să fac. De atunci,
ori de câte ori pot, ajut cantorul și corul format din doamne
vârstnice, cei cu care după slujbă e o plăcere să stau la o
cafea într-o atmosferă în care sala răsună de râsete.
Multe
s-au schimbat în viața mea astfel, am ieșit din zona mea de
comfort pe toate planurile: fizic, social, intelectual și spiritual.
Fizic m-am mutat de acasă, avantajele asigurate de familie au luat
sfârșit. M-am mutat în cămin, unde trebuia să mă obișnuiesc că
nu stau singură în cameră, că am spațiu de locuit limitat.
Trebuia să învăț să împart banii cât să ajungă pentru distracție,
drumuri către casă, mâncare, mai ales că îmi pasă ce mănânc. Timpul iarăși trebuia
organizat să ajungă și pentru cursuri, odihnă, treburi casnice,
dar și pentru distracție.
Una
dintre schimbările majore era legată de muncă. Deși sunt la
masterat aici, și lucrez între timp fapt ce schimbă situația: nu
mai dispun de vacanțe de 2 luni, numărul zilelor de concediu și
salariul e limitat, trebuie să te trezești zi de zi și să mergi
la muncă chiar dacă nu ai chef, pentru că omul nu rămâne student toată
viața. Trebuia să învăț să trăiesc din ce și cât am, și
deși nu e ușor, consider că trăiesc bine iar bunăstarea nu
depinde doar de timp și bani.
Orașul
e relativ mic, comuna unde lucrez și mai mică, dar posibilități
există și așa, doar că diferă un pic față de ce eram obișnuită.
Întotdeauna mi-au plăcut munții, în copilărie am mers de multe
ori cu familia, dar apoi ocaziile s-au rărit. Aici le-am descoperit
din nou: s-a întâmplat să petrec și 5-6 weekenduri unul după altul
în munți. Am trecut prin chei sau doar stăteam înauntru în
căldură și ascultam ploaia. Se întâmpla câteodată să mergem pe
zăpada până la genunchi în lumina lunii, alteori prin vânt care
parcă voia să ne răpească. M-am dat cu schiurile (apoi am stat 2
săptămâni cu atela pe picior), apoi cu sania, iar primăvara
admiram renașterea naturii. Odată venită vara, am reușit să mă
duc în locuri din ce în ce mai îndepărtate, atât singură cât
și cu alții, pe jos sau cu bicicleta, observând detaliile naturii
și nevoia mea dupa astfel de momente. Legat de munte, mă atrage și
parapantismul, care este mai accesibil aici în zonă. În afară de
munți sunt oportunități și în oraș: poți să te duci să
chefuiești și aici, și contează mai mult cu cine te duci, decât
unde. Din acest punct de vedere colegii sunt foarte deschisi la distracție, la stat la povești, și apoi ne dăm seama, că timpul a
trecut repede și a doua zi avem examen. A fost interesant când
ne-am dus cu colegii în cinema: defapt nici nu există cinema, doar
o sală mai mare, cu fotolii comode, măsuțe, și dacă se adună
minim patru persoane și se înteleg ce vor să vizioneze, n-au decât
să se așeze și să se uite. Pentru mine relaxare e și să merg
duminica în târgul de vechituri. Și în Cluj este Oser, cum se
numește acolo, dar parcă e mai greu de ajuns, și nici timp nu prea
are omul acolo. La fel acasă mai greu găseam timp să merg cu
rolele sau pur și simplu să mă plimb. Acum, că a venit toamna,
stau mai mult la țară, ajut oamenii la culesul recoltelor, merg să
adun bureți sau mure, că și astea țin de farmecul locului. Exemplele ar putea să mai continue, dar într-un fel degeaba le-aș enumera, pentru că altora li s-ar părea lucruri obișnuite sau plictisitoare, dar care pentru mine au semnificație.
Dar
totuși cele mai semnificative schimbări au fost pe plan spiritual.
Să mă mut de acasă pentru mine a fost ceva nou, să plec din
comunitatea din care am făcut parte până peste cap, care m-a
ajutat și m-a format, nu a fost ușor. Dar atât familia cât
și comunitatea, consider că m-au pregătit pentru această
experiență, pentru a pune în practică teoria, să nu fie doar
vorbe ci și fapte. A fost o provocare să rămân activă spiritual, să
nu depind de îndrumarea altora. Nu mi-e ușor nici să stau duminica la
ocazie să mă duc la Sfânta Liturghie, și nici când mă întreabă
cineva de ce nu lucrez duminica să spun că merg
la biserică. A necesitat multă energie să observ ce se petrece în
mine, faptul că mă maturizez și să aduc și altor persoane acest lucru la cunoștință. Câteodată e greu să îmi impun părerea, că doar
și eu sunt specialist, chiar dacă încă nu am multă experiență.
Nici cu părinții nu e ușor când îi confrunt că eu deja sunt
adult, îmi urmez calea mea, că nu pot să gândesc și să trăiesc
cu capul și experiența altora, și defapt nici nu vreau. Asta nu
înseamnă că nu îi iubesc, că nu aparțin lor, dar trebuie să
accepte că nu mai sunt o fetiță, care este lângă ei tot timpul,
ci am propria mea viață, pe care trebuie să mi-o trăiesc singură,
chiar dacă nu e așa cum mi-au gândit-o ei. Timpul petrecut aici
m-a îndemnat să îmi revizuiesc relațiile, să le interpretez
altfel respectiv să fac noi legături și să vad ce iese din ele,
în special din una din ele.
Ce aduce
viitorul, nu știu, dar susțin că nu mi-am regretat decizia și
sunt recunoscătoare pentru tot ce s-a întâmplat cu mine, atât
pentru momentele grele cât și pentru cele frumoase. Mă voi întorce în Cluj? Poate, dar deocamdată mai rămân la capătul
lumii.
Să urmeze și câteva poze.
Munții Retezat
În Parâng în bătaia vântului...
...și în raze de soare.
Lacul Câlcescu la început de vară
Vedere din cămin
Plimbare de iarnă
Lampă din fier forjat...din păcate nu mai este
Cafea, cafea, cafea!
Hello!