Început și sfârșit: november 2013

Nici nu știu de unde să încep, e greu să prind începutul acestui fenomen. Probabil a început prin a mă analiza, a încerca să mă descopăr, să văd cine sunt, ce vreau de la viață, eventual ce dorește viața de la mine. Ce mi-am dat seama e, că vreau să fac ceea ce îmi place, ceea ce iubesc, cel puțin cât e posibil. Așa am ajuns la concluzia că ar fi bine să părăsesc orașul în care am trăit toată viața. La prima vedere asta nu pare a fi un lucru neobișnuit, dar dacă cineva la începutul anului 2012 mi-ar fi spus să mă mut într-un orășel, i-aș fi răspuns că nu-i pentru mine. Da: că după ce am petrecut 4 luni în Budapesta cu bursă Erasmus, am declarat că eu, tânără ce sunt, nu aș putea să îmi imaginez viața într-un oraș mai mic decăt Clujul. Și totuși: viața m-a provocat să nu aleg calea obișnuită, cea aleasă de majoritate, ci drumul ce mi se potrivește cel mai mult. Așa am decis, după multă reflectare, că eu vreau să fac ceea ce îmi place, chiar dacă acest lucru nu se află în Cluj-Napoca sau în zona mea cunoscută, ci într-o regiune defavorizată, considerată fără valoare, un loc care pare a fi capătul lumii. Capătul lumii pentru mine înseamna începutul lumii. Acest loc nu e altceva decât Petroșani și Valea Jiului. Așa-i că primul gând care va trece prin minte este că acolo sunt minerii, oamenii sunt sălbatici, că acolo nu e nimic sau ceea ce este e ca și cum nu ar fi? Păi da, mulți au această părere despre un loc unde probabil nu au fost niciodată în viața lor, cunosc doar din știri sau din povești de demult. „Te-au deportat”? - a fost întrebarea unor persoane. „Nu, m-am dus de bună voie..., și-mi place”. Dar ce îmi place mie oare in acest loc?

În primul rând anturajul, faptul că natura, munții sunt aproape, cât aș întinde mâna, cu toată splendoarea lor. E fascinant să mă uit afară pe geam și să văd munții jur împrejur prin ceața dimineții, cu frunzele îngălbenite, apoi sclipind de zăpadă, dar câteodată și în vânt, ploaie sau razele de soare. Și orașul m-a cucerit prin calmul lui, cu circulația puțină (dar cu mulți bicicliști), prin bătrânii jucând șah, prin bogăția și agitația din piață, prin mireasma buticului de cafea sau a localurilor. Da, pentru că aici înca de la început mi-am găsit un loc favorit, ceea ce nu pot spune că am avut la Cluj, deși Clujul nu duce lipsă de baruri, cafenele.

Ceea ce însă este diferit față de Cluj, posibil datorită istoriei, destinului regiunii, sunt oamenii. Sunt deschiși, calmi, gata să ajute, deși nici viața lor nu e ușoară. Clujul este ca o zacuscă: oamenii vin de peste tot, și fiecare iși vede de treaba lui, de gașca lui, dar în rest nu e interesat de ceilalți, cel puțin pănâ nu are interes. Nu spun că în Cluj nu sunt oameni buni și de valoare, dar parcă în aglomerația acea se găsesc mai greu. Datorită oamenilor de aici am reușit să fac practică în topografie, iar ulterior să mă și angajez în domeniu, deși puteam să număr pe degete câte persoane cunoșteam când am venit prima dată aici. Sociabilitatea lor s-a manifestat și în aspecte ce țin de viața de zi cu zi: la un moment dat trei persoane s-au oferit să-mi primească rufele la spălat, sau trecând pe lăngă grădinile oamenilor eram servita cu mere proaspăt culese. A fost o experiență interesantă când la biserică m-a pus cantorul să cânt singură, fără nici o pregătire prealabilă și să aud doar orga și vocea mea. Aici am avut și această oportunitate, ceva la care nu m-aș fi gândit înainte că voi avea șansa să fac. De atunci, ori de câte ori pot, ajut cantorul și corul format din doamne vârstnice, cei cu care după slujbă e o plăcere să stau la o cafea într-o atmosferă în care sala răsună de râsete.

Multe s-au schimbat în viața mea astfel, am ieșit din zona mea de comfort pe toate planurile: fizic, social, intelectual și spiritual. Fizic m-am mutat de acasă, avantajele asigurate de familie au luat sfârșit. M-am mutat în cămin, unde trebuia să mă obișnuiesc că nu stau singură în cameră, că am spațiu de locuit limitat. Trebuia să învăț să împart banii cât să ajungă pentru distracție, drumuri către casă, mâncare, mai ales că îmi pasă ce mănânc. Timpul iarăși trebuia organizat să ajungă și pentru cursuri, odihnă, treburi casnice, dar și pentru distracție.

Una dintre schimbările majore era legată de muncă. Deși sunt la masterat aici, și lucrez între timp fapt ce schimbă situația: nu mai dispun de vacanțe de 2 luni, numărul zilelor de concediu și salariul e limitat, trebuie să te trezești zi de zi și să mergi la muncă chiar dacă nu ai chef, pentru că omul nu rămâne student toată viața. Trebuia să învăț să trăiesc din ce și cât am, și deși nu e ușor, consider că trăiesc bine iar bunăstarea nu depinde doar de timp și bani.

Orașul e relativ mic, comuna unde lucrez și mai mică, dar posibilități există și așa, doar că diferă un pic față de ce eram obișnuită. Întotdeauna mi-au plăcut munții, în copilărie am mers de multe ori cu familia, dar apoi ocaziile s-au rărit. Aici le-am descoperit din nou: s-a întâmplat să petrec și 5-6 weekenduri unul după altul în munți. Am trecut prin chei sau doar stăteam înauntru în căldură și ascultam ploaia. Se întâmpla câteodată să mergem pe zăpada până la genunchi în lumina lunii, alteori prin vânt care parcă voia să ne răpească. M-am dat cu schiurile (apoi am stat 2 săptămâni cu atela pe picior), apoi cu sania, iar primăvara admiram renașterea naturii. Odată venită vara, am reușit să mă duc în locuri din ce în ce mai îndepărtate, atât singură cât și cu alții, pe jos sau cu bicicleta, observând detaliile naturii și nevoia mea dupa astfel de momente. Legat de munte, mă atrage și parapantismul, care este mai accesibil aici în zonă. În afară de munți sunt oportunități și în oraș: poți să te duci să chefuiești și aici, și contează mai mult cu cine te duci, decât unde. Din acest punct de vedere colegii sunt foarte deschisi la distracție, la stat la povești, și apoi ne dăm seama, că timpul a trecut repede și a doua zi avem examen. A fost interesant când ne-am dus cu colegii în cinema: defapt nici nu există cinema, doar o sală mai mare, cu fotolii comode, măsuțe, și dacă se adună minim patru persoane și se înteleg ce vor să vizioneze, n-au decât să se așeze și să se uite. Pentru mine relaxare e și să merg duminica în târgul de vechituri. Și în Cluj este Oser, cum se numește acolo, dar parcă e mai greu de ajuns, și nici timp nu prea are omul acolo. La fel acasă mai greu găseam timp să merg cu rolele sau pur și simplu să mă plimb. Acum, că a venit toamna, stau mai mult la țară, ajut oamenii la culesul recoltelor, merg să adun bureți sau mure, că și astea țin de farmecul locului. Exemplele ar putea să mai continue, dar într-un fel degeaba le-aș enumera, pentru că altora li s-ar părea lucruri obișnuite sau plictisitoare, dar care pentru mine au semnificație.

Dar totuși cele mai semnificative schimbări au fost pe plan spiritual. Să mă mut de acasă pentru mine a fost ceva nou, să plec din comunitatea din care am făcut parte până peste cap, care m-a ajutat și m-a format, nu a fost ușor. Dar atât familia cât și comunitatea, consider că m-au pregătit pentru această experiență, pentru a pune în practică teoria, să nu fie doar vorbe ci și fapte. A fost o provocare să rămân activă spiritual, să nu depind de îndrumarea altora. Nu mi-e ușor nici să stau duminica la ocazie să mă duc la Sfânta Liturghie, și nici când mă întreabă cineva de ce nu lucrez duminica să spun că merg la biserică. A necesitat multă energie să observ ce se petrece în mine, faptul că mă maturizez și să aduc și altor persoane acest lucru la cunoștință. Câteodată e greu să îmi impun părerea, că doar și eu sunt specialist, chiar dacă încă nu am multă experiență. Nici cu părinții nu e ușor când îi confrunt că eu deja sunt adult, îmi urmez calea mea, că nu pot să gândesc și să trăiesc cu capul și experiența altora, și defapt nici nu vreau. Asta nu înseamnă că nu îi iubesc, că nu aparțin lor, dar trebuie să accepte că nu mai sunt o fetiță, care este lângă ei tot timpul, ci am propria mea viață, pe care trebuie să mi-o trăiesc singură, chiar dacă nu e așa cum mi-au gândit-o ei. Timpul petrecut aici m-a îndemnat să îmi revizuiesc relațiile, să le interpretez altfel respectiv să fac noi legături și să vad ce iese din ele, în special din una din ele.

Ce aduce viitorul, nu știu, dar susțin că nu mi-am regretat decizia și sunt recunoscătoare pentru tot ce s-a întâmplat cu mine, atât pentru momentele grele cât și pentru cele frumoase. Mă voi întorce în Cluj? Poate, dar deocamdată mai rămân la capătul lumii.

Să urmeze și câteva poze.